Umbra Amurgul se odihnea pe mâinile mele;
aceeași umbră stinsese arșița pietrei din brazda dogorită de soare.
O adiere ușoară sufla prin frunzele răsucite ale timpului
străbătând câmpia inimii care-mi obervase tăcerea,
pentru că tăceam în graiul ei.
Cu greu îmi trăgeam sufletul de arșița și pulberea lui.

Deodată mă întreb de ce suspin pentru ceva ce nu a mai rămas?..
Tăcerea se deschise-se în mine ca un răsărit
peste lacrima unei priviri plutitoare,
și mă rugam la ea, ca la o sărbătoare a iubirii.

Am tăcut și am dat liniștea mai tare; Singura formă de exprimare rămasă.
Auzeam în mine piatra vorbind cu apa,
în șoapte unduioase, auzeam pământul sorbind râuri de foc,
Auzeam lacrima cum se naște izvor printre pietrele arse
în umbra fierbinte a soarelui apus
Se auzea sufletul meu ce spre nicăieri alerga fără dragostea ta.

Auzeam trecutul năvălindu-mi în inimă,
umblând pe cărarea pe care o călcasem cu o clipă înainte.
Își căuta gândurile pentru a prinde din zbor lacrima de dor
care în arşiţa zilei se tânguie pe nisip fierbinte.

Din urmă vine timpul, ca un armăsar sălbatic,
Mă mână și nu mă lasă să adun din vânt
frunzele trecutului tremurând,
cioburi de cuvinte demult părăsite.

Mă mână și mă învață să aștept când zborul se oprește fără tine
și nu mă lasă să-mi fie dor de umbra unei gări,
De umbra ta la geam, de mine când alergam ușa să-ți deschid,
De soarele căruia i-a căzut geana în întuneric...

Din lacrima nestăvilită au răsărit doi licurici:
Ochii tăi, în grădina inimii mele!

Decembrie 2012

publicată de revista Constelatii-diamantine-nr-8(144)-2022